Nu știu de ce sunt așa obosit,
Nu poate fi de la vârstă,
Ar fi un alibi prea comod.
Poate o fi de la vreme, un nor,
Îmi întunecă albul alb al ochilor.
Poate o fi de la vânt, mă tot bate
Un pârdalnic de Crivăț în tâmplă.
Poate o fi de la florile de mai,
Mă tot îmbată cu mireasma lor fină.
E posibil să fie chiar de la mine,
E istovitor să mă suport zilnic.
Mereu același și același om mic,
Pierdut în pletora de uriași din jur.
Mi-a mai rămas totuși o speranță.
Că lumea se va schimba radical.
Și că sapiența-mi va câștiga lupta
Cu uriașii cu creier nestriat.