Atunci cand vorbesc despre mama, sintagma “ cea mai buna fiinta de pe Pamant” nu este o platitudine.
Este un adevar adanc, plin de miez, pe care in fiecare clipa a existentei noastre ar trebui sa il avem in minte. Mama, cea mai buna fiinta de pe Pamant…
Desi fiecare dintre noi suntem pe aici datorita consumarii, la un moment dat, a unui act fizic, carnal, eu pur si simplu nu mi-o pot imagina pe mama prinsa in mrejele unei relatii sexuale.
Nu ca as fi pudibond, ba dimpotriva. Dar mama a insemnat pentru mine intotdeauna grija, ocrotire, harnicie, si din nou grija nemasurata pentru copii. Tin minte parca si niste sclipiri de cochetarie, niste rochii sic si niste pantofi eleganti, dar ele sunt parca strivite de noianul de rufe pe care le avea de spalat si de calcat.
Ufff, asta a fost toata viata ei? Stiu ca ii mai citeam seara cu voce tare, cand eram copil, si ii placea sa o fac. Mai tarziu, i-am recomandat carti si le-a redescoperit cu bucurie, ca pe niste comori niciodata ingropate prea adanc.
Oare mama a iubit cu adevarat, oare a simtit placerea coplesitoare a orgasmului vreodata? Sau a fost mereu cu gandul la treburi si apoi la noi, copiii, asa cum este si acum, cand copiii nu mai sunt deloc copii?
Oare mama a indraznit vreodata sa se gandeasca sa fie fericita?
O sa o intreb astazi despre asta si o sa ii spun ca o iubesc! Oare se va speria?
