Despre fata urata a iubirii
Autor: Colleen Hoover
In nestiinta mea ca sa nu zic prostie, am crezut ca aceasta carte e cumva o incursiune in lumea reala, urata a iubirii. Am crezut ca este un fel de ”cercetare sociologica” , cu chestii absolut tangibile, culese din oameni pentru oameni.
Ei bine, m-am inselat groaznic – e o porcarie usurica – a la Sand(r)a Brown, cu o abundenta de scene erotice, cu intamplari de telenovela, fara niciun substrat care pe mine sa ma atraga in vreun fel.
Am trecut peste elementele erotice, pentru ca nu mi-au trezit niciun sentiment (ca doar nu vorbim despre Henry Miller aici), iar fortarea personajului principal de a nu mai iubi, pentru ca in trecut traise o tragedie, nu mi s-a parut convingatoare.
Daaarr, pentru ca exista un dar – am retinut o lapalisada – indiferent cat de mult rau ni se intampla, daca nu ajungem sa ne sinucidem din cauza acelui rau, ne adaptam. Natura ne-a inzestrat cu aceasta capacitate de a lasa raul in urma si a privi cu speranta (chiar si atunci cand ai senzatia ca sacul cu speranta e gol).
Ca adaptarea poate insemna uneori doar faptul ca am reusit sa fim destul de puternici pentru a nu ne sinucide, asta e altceva. Ar fi multe de spus despre asta, insa nu asta e subiectul.
Subiectul este aceasta carte. Si nu o sa va las sa va pierdeti timpul cu ea, decat daca asta va doriti. Iata care este mareata idee din spatele cartii: doi tineri se intalnesc (nimic deosebit), sunt atrasi unul de celalalt si si-o trag (nimic deosebit), numai ca el nu este disponibil pentru o iubire.
Asta pentru ca la 18 ani a avut un fiu pe care l-a pierdut intr-un accident de masina. Acel fiu era facut cu fata viitoarei sotii a tatalui sau, de care s-a despartit dupa evenimentul dramatic. In cele din urma, el isi da seama ca mai poate sa iubeasca (nimic deosebit).
Asta e cartea. Si e foarte potrivita, poate, pentru categoria de varsta 18-19 ani. Dar eu nu ma incadrez in aceasta categorie si iata-ma dezamagita, dezamagita…Asta e. O sa-mi revin.. 🙂
