Lumină

Am zărit lumină în depărtări,

Și m-am bucurat nespus,

O lumină după atâta întuneric,

Face bine la moralul omului.

Am crezut că e un far călăuzitor,

Ceva care să mă îndrume,

Care să îmi arate calea dreaptă,

Pe care-o caut, rezolut, de-o viață.

Nu era un far, nici măcar o luminiță,

Pentru că, în cele din urmă,

Ieșisem și din acel pârdalnic de tunel,

Ce-mi zăgăzuise viața, mi-o limitase.

Ce să fie? Ce să fie? Mă întrebam,

Mistuit de curiozitate, ca toți băieții.

M-am apropiat cu greu, cu mâna

Streașină la ochi, știam asta de la tataie.

Cu ochii întredeschiși, abia mijiți,

Am văzut, și inima-mi s-a bucurat,

Erau ochii tăi, lăsaseră deoparte negura

Și aleseseră să lumineze ca ochii mei.