Autor: Valerie Perrin
”Duminicile iubirilor pierdute” este un roman placut, cu doua-trei povesti bine ticluite, in care prezentul, trecutul si viitorul par ca se pot intalni fara mari batai de cap.
Stiu ca ”placut” nu suna tocmai motivational, insa nu e chiar asa. Este acel ”placut” asemanator cu senzatia pe care ti-o da un pulover moale, pufos si calduros intr-o zi friguroasa de iarna, in care ninge des cu fulgi mari si dansareti.
E o carte in care naratoarea asaza in straturi prezentul unei tinere femei a carei vocatie este de a ingriji batrani si trecutul rezidentilor unui camin de batrani. Din aceasta combinatie va aparea, undeva la sfarsitul cartii si viitorul.
Pe scurt: o infirmiera orfana si un var la fel de orfan, o bunica si un bunic care se urasc pentru viata pe care au avut-o impreuna, o rezidenta a caminului cu o viata rupta-n doua de razboi si tradare, doi gemeni si sotiile lor – toti morti intr-un accident de masina – parintii celor doi ramasi orfani, bunicul indragostit de sotia unuia dintre gemeni, bunica – o potentiala criminala a celor patru, infirmiera care face legatura intre toti si un final aproape fericit.
Stiu ca poate nu va fi destul ca sa va apucati sa cititi cartea, dar eu zic ca e o lectura care merita incercata.
Cred ca toata cartea este construita pe urmatoarea fraza, gasita in roman: ”Dragostea este arta de a fi egoist”. Poate ca da, poate ca nu. Nu voi sti asta vreodata, insa va puteti forma singuri opinia, citind-o.
Verdict: de citit.
