Natură vie cu pudibond în iarbă
Nu e rușine să fii pudibond,
Nu e o boală incurabilă,
Dar eu așa am fost educat să fiu.
Nu îmi arătam goliciunea nimănui.
Și nu e vorba doar de cea trupească,
Ci mai ales de cea din inimă.
Așa mi-a spus acasă mama:
„Tot ce te doare, tot ce ai pe suflet,
Rămâne aici, îmi spui mie și tui tac-tu.”
A fost o mare porcărie treaba asta,
Nu mi-am putut face prieteni,
Pentru că eu nu ziceam nimic despre mine,
Doar ascultam și îi judecam pe ceilalți.
Plus că mi-era rușine să încalc regulile.
Nu călcam niciodată pe iarbă,
Și îi certam pe cei ce-o făceau.
Asta m-a făcut urâcios, nesuferit.
Am rămas pudibond până mai anțărț.
Dar am devenit și cinic cu oamenii.
Lua-o-ar naiba de educație de la țară,
Despre iarbă, frunze și copaci,
Și mai puțin despre sentimente.
M-a făcut să fiu handicapat emoțional.
43 de ani de zile aproape.
Uite-așa am fost pudibond toată viața
Până la un moment dat, al revelației,
Când am întâlnit o femeie sapientă,
Care m-a făcut să devin parafilic.
Acu’ să văd dacă o fi mai bine așa.