Istovit

Natură vie cu pudibond în iarbă

Nu e rușine să fii pudibond,

Nu e o boală incurabilă,

Dar eu așa am fost educat să fiu.

Nu îmi arătam goliciunea nimănui.

Și nu e vorba doar de cea trupească,

Ci mai ales de cea din inimă.

Așa mi-a spus acasă mama:

„Tot ce te doare, tot ce ai pe suflet,

Rămâne aici, îmi spui mie și tui tac-tu.”

A fost o mare porcărie treaba asta,

Nu mi-am putut face prieteni,

Pentru că eu nu ziceam nimic despre mine,

Doar ascultam și îi judecam pe ceilalți.

Plus că mi-era rușine să încalc regulile.

Nu călcam niciodată pe iarbă,

Și îi certam pe cei ce-o făceau.

Asta m-a făcut urâcios, nesuferit.

Am rămas pudibond până mai anțărț.

Dar am devenit și cinic cu oamenii.

Lua-o-ar naiba de educație de la țară,

Despre iarbă, frunze și copaci,

Și mai puțin despre sentimente.

M-a făcut să fiu handicapat emoțional.

43 de ani de zile aproape.

Uite-așa am fost  pudibond toată viața

Până la un moment dat, al revelației,

Când am întâlnit o femeie sapientă,

Care m-a făcut să devin parafilic.

Acu’ să văd dacă o fi mai bine așa.

S-ar putea să-ți placă și...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share via
Copy link
Powered by Social Snap