Stiu ca este un titlu usor pompos, dar asta e termenul care mi-a venit in minte cand ma gandeam care sunt ”avantajele” negative ale telefoanelor si retelelor sociale. Am fost tentata sa zic ale tehnologiei, insa nu ar fi fost corect fata de dansa, pentru ca prin evolutia dumneaei ne ajuta sa facem lucruri la care nici macar nu am fi indraznit sa visam acum 100 de ani.
Ca atare, atunci cand am trecut pe langa niste tineri care, in loc sa discute intre ei, stateau cu fetele lipite de telefon, m-am gandit la acest termen, relativ la moda – externalizare.
Telefonul, care ne aduce mai aproape lumea, pe toata lumea, fara osebire, dupa opinia mea absolut umila nu ne mai lasa timp sa vorbim, in primul rand, cu noi insine si, in al doilea rand, cu oamenii importanti de langa noi.
Sub falsa iluzie a comunicarii si sub imperiul sindromului FNRC (frica de a nu rata ceva – am citit undeva despre acest ”sindrom” – nu este inventat de mine) avem tendinta de a ne verifica telefonul din 5 in 5 minute, fie pentru ca primim notificari, fie pentru ca vrem sa fim in mijlocul actiunii…altora…sa stim ce fac, pe unde sunt, ce mananca…Nu vrem sa stim ce si cum gandesc. Ne sunt suficiente niste imagini care, daca ne-am lua dupa o butada veche.. fac cat o mie de cuvinte… poate atunci cand este vorba despre natura, pentru ca ea, desi are un miliard de fete, ramane cea mai fidela realitatii.
Ei bine, mi se pare ca aici se ascunde ipocrizia cea mai crancena si ma refer la retelele sociale – care exhiba fiecare pas facut de o persoana, fiecare ”chestie” care i s-a parut interesanta respectivului, fiecare idee a altora pe care o distribuie (n-o sa ma supar daca distribuiti articolul asta pe Facebook – poftim ipocrizie!!)…
Daca cineva care nu te cunoaste, iti cere contul de Facebook si vizualizeaza viata ta de acolo, poate deduce (si asta se intampla probabil pentru 99,9% dintre cei care ”locuiesc” in retele) ca esti de-o veselie iesita din tipare si de o fericire absolut contagioasa (aproape periculoasa).
Dar stati.. am gasit explicatia.. de ce nu postam inmormantari, si bocete, si disperari, si deziluzii – toate numai chestii deprimante… Cand suntem tristi si plangaciosi, nu ne aducem aminte ca exista retele sociale. Asta e explicatia… exista o schisma a memoriei.. am putea sa o numim chiar ”marea schisma mica” care ne face sa ”traim” pe retelele sociale doar cand suntem fericiti si frumosi.
Eu nu sunt nici fericita, nici frumoasa, deci imi vars obida (cu siguranta nejustificata) pe ”sfintele” retele sociale, in care daca nu esti, inseamna ca nu existi. Cine sunt eu?! Nimeni, raspunde Facebook-ul pe care nu am profil (cel putin nu unul real – alta ipocrizie sic!).
Corolarul este ca, cu cat avem mai multi prieteni, cu atat avem mai multi dusmani si ca , in loc sa ne concentram pe vietile noastre, asa amarate cum sunt, ne bulucim in vietile altora, ca sa vedem daca sunt cumva mai fericiti decat noi, uitand ca fericirea depinde doar de noi.
Cu cat comunicam mai mult prin imagini, cu atat ne spunem mai putine cuvinte si nu facem decat sa traim in afara noastra o viata pe care nu o sa ne-o dea nimeni inapoi, atunci cand , prin absurd, vom vrea sa o revendicam.
