Autor: Gabriel Liiceanu
Nu cred ca este vreo carte a lui Liiceanu care sa ma fi plictisit. Din pacate sau mai degraba din fericire, cartile lui trebuie citite molcom, ca sa le asimilezi si sa te asimilezi prin ceea ce citesti.
”Usa interzisa” , dupa cum spune si autorul , este un fel de jurnal prin care Liiceanu incearca si nesurprizator, chiar reuseste, sa se confeseze, intr-o mai mare sau mai mica masura. Aceasta ”spovedanie” este interesant de urmarit, mai ales ca, chiar de la inceput, autorul marturiseste ca prin jurnal, vrea sa se autovindece de o depresie. Mi se pare mare lucru la un personaj cum e Liiceanu sa recunoasca deschis ca depresia l-a bantuit si pe el.
Intr-un fel, prin profesiunea pe care o are, tot sapand si disecand, e cumva de inteles ca poti cadea in bratele depresiei. Insa, tot prin ”operatii mestesugite si metafizice” te gandesti ca cineva precum Liiceanu a gasit si remediul acestui flagel contemporan: depresia. Iata ca vorbeste totusi cu nonsalanta si chiar salutar despre Zoloft. M-a surprins acest detaliu, nu neaparat in sens depreciativ.
In fine, vorbeste despre fiul lui cu mandrie intemeiata, despre Noica si Cioran, despre ”Fiinta si timp” si despre Heidegger, despre Paris si cuplu Lovinescu – Ierunca, despre lucruri care-i plac sau pe care le detesta.
Cu ocazia acestei lecturi mi-am regasit ganduri carora nu le-am putut da glas sau forma si ma bucur ca tocmai de la Liiceanu vine aceasta ”completare.
E clar ca recomand cu caldura aceasta lectura, iar la sfarsit as vrea sa scriu fix finalul cartii care merita a fi citat:
”Miracol este ca existam pana la urma laolalta, ca nu ne sfasiem unii pe altii, ca ne suportam scarbavniciile, pe ale noastre si ale celorlalti, ca facem fata lehamitei, plictisului si singuratatii, ca ne mimam multumitor iluziile, ca suportam spectacolul prostiei colective si pe al tuturor paranoicilor care se simt axa lumii”.
