Septentrion
Am tras aer adânc în piept,
Mi-am luat inima în dinți
Și m-am avântat în pădure.
Cu o exuberanța moderată.
Știam în ce aventură mă bag,
Știam că îmi va fi greu să răzbesc.
Dar țelul era clar în mintea-mi,
Să merg spre nord, mereu spre nord
Ca un leitmotiv al vieții mele.
Aflasem că acolo se află fericirea,
Dincolo de pădurea ancestrală.
Dar, vai, fiecare pas e de Sisif,
Un pas fac înainte și unul înapoi.
Crengi uriașe îmi biciuiesc fața.
Trupurile copacilor se lățesc,
Îmi zăgăzuiesc cu cerbicie calea.
Cad în genunchi, încerc să mă ridic,
Covorul moale de frunze mă cheamă,
La odihnă, poate la cea veșnică.
Mă revolt, mă târăsc, mă agăț,
Înaintez, milimetru cu milimetru.
Un singur gând am, către Septentrion.
Acolo mi s-a promis împlinirea.
Dar am și un strigăt de frustrare adâncă:
“De ce se- ajunge atât de greu la fericire?”
Exuberant, nu exaltat!