Darul parintilor catre copii nu inseamna case, masini, iahturi sau mai stiu eu ce extravagante. Sunt importante si acestea, dar la milioane de kilometri in urma fata de bucuria de a trai, bucuria de a iubi, bucuria de a darui si impartasi cu cei pe care-i iubesti momente unice, irepetabile.
Am crescut intr-o casa, in care tatal, la tinerete, de cele mai multe ori venea pe mai multe carari acasa si, in cele din urma ajuns, avea chef de scandal pe diverse si de rahat teme. Iar atunci cand nu era beat, era tot timpul nervos, agitat, cu un temperament de cacat, pe care din pacate l-am mostenit (nu chiar pe de-a-ntregul sper).
Mama ii administra pe la nas ceapa si otet si mi-aduc aminte groaza cu care asteptam sa intre pe usa, sa vad daca e beat sau am scapat de data asta. Am avut o copilarie frumoasa, daca ma refer strict la jocurile copilariei, din care am gustat din plin, avand o gramada de copii imprejur cu care sa ma joc.
Daca ma gandesc insa la atmosfera din casa noastra, la bataile crancene pe care mi le-a administrat, la scandalurile pe care ni le facea, mie si mamei, la faptul ca niciodata nu am fost impreuna, ca o familie normala, in concediu, la pedepsele pe care mi le aplica, la lipsa veseliei, pot sa spun ca am avut o copilarie sumbra.
Nu stiu cum este sa mergi cu parintii de mana si sa te plimbi pe malul marii sau oriunde in alta parte. Am vazut marea pe la 12 ani cred, cu ajutorul unei matusi instarite, careia probabil i s-a facut mila de mine, stiind ca tata nu ne va duce niciodata nicaieri (ca doar era sor-sa si-l cunoastea…)
Nu l-am vazut decat de cateva ori pe tata, doar cand era beat si in toane foarte bune (ceea ce se intampla rar), sa aiba o vorba buna si un gest frumos fata de mama mea. Nu i-a adus niciodata flori, nu a dus-o in concediu niciodata, nu a dus-o la teatru sau intr-un parc, nu l-am vazut facandu-i vreodata vreun cadou, nu l-am auzit sa-i spuna vreodata ca o iubeste sau sa-mi spuna mie ca ma iubeste. Nu mi-a spus niciodata.
Da, i-am vazut mandria din ochi atunci cand am intrat la facultate, atunci cand am terminat-o, atunci cand m-am angajat si am inceput sa castig propriii bani, atunci cand mi-am cumparat prima masina, atunci cand am nascut, dar NICIODATA nu mi-a spus ca ma iubeste.
A murit fara sa-mi spuna ca ma iubeste si fara sa apuc sa-i spun ca, in ciuda a tot ceea ce mi-a facut, copil fiind si apoi adolescenta, l-am iertat si il iubesc.
Toate lucrurile astea lasa urme, urme pe care le simti apoi ca adult, urme pe care poate le ingropi in tine, dar odata cu inmormantarea asta, e foarte posibil sa apara si o ”armura” de om puternic. In realitate, e doar o aparenta jalnica, pe care OMUL care te va iubi va sti sa o dea la o parte si sa te arate pe tine tie insuti, asa cum esti.
Eu, recunosc acum, adult fiind, ca in toata casnicia mea de doi lei, care in niciun caz nu a fost atat de rea ca a parintilor mei, sotul nefiind nici betivan, nici fustangiu, nici agresiv, nici nesimtit, cel mai mult mi-a lipsit caldura, empatia, gesturile si privirile care aduc bucurie, stralucire, veselie si care definesc ceea ce se numeste fericire.
Dureros…