Intotdeauna a fost pentru mine o dilema despre cum e mai bine sa cresti un copil: cu ambii parinti nefericiti, prinsi in capcana casatoriei al carei paznic neinduplecat este insusi copilul sau cu parintii despartiti ,dar fericiti fiecare pe parcela lui.
Copil fiind, deja v-am spus ca nu am simtit pic de iubire intre parintii mei. Daca m-a marcat asta? Acum cred ca pot sa zic fara sa gresesc: indubitabil. Am fugit de barbatii care semanau cu tata, desi mai tarziu, a aparut o atractie fata de un barbat cu un temperament la fel de infect ca al lui. Dar asta e alta poveste..
Mi-am ales un barbat care nici fizic, nici psihic nu semana cu tata (asta pentru ca probabil daca ar fi semanat, ar fi avut capul spart cu celeritate). M-am lasat pacalita de aura de mister care domnea in jurul personajului si de felul in care parea ca priveste lumea, altfel decat majoritatea.
Purtam discutii interminabile, care probabil ne-au adus in starea de indragostiti, insa niciodata intre noi nu a fost acea atractie fizica care te face sa-ti arunci hainele de pe tine de la usa si sa nu-ti mai pese de nimic altceva decat de trupurile care se unesc.
Nu am trait cu sotul meu acest sentiment si nu cred ca-l voi trai vreodata. Insa mixul asta de inteligenta, amuzament si sex, pentru mine este esential. Degeaba esti destept, daca nu ma faci sa rad. Degeaba ma faci sa rad, daca nu rezonezi cu mine in pat. Degeaba rezonam in pat, daca nu stii sa scrii. Degeaba stii sa scrii, daca nu-ti place Sorescu. Si lista ar putea continua si s-ar intersecta la nesfarsit..
De fapt, ce vreau sa zic este faptul ca am facut greseala vietii mele, crezand ca voi repara ceva. Nu aveam nimic de reparat, pentru ca nu exista nimic de reparat. Atunci cand iubesti, iubirea trebuie sa fie intreaga: de la minte, de la inima si de la sex. Daca ii lipseste un singur element, cel putin din punctul meu de vedere, atunci se poate numi orice, dar nu iubire.
Am cam deviat de la subiect…intrebarea era: cum cresti un copil intr-o casa in care parintii sunt nefericiti si fiecare tine mana streasina la ochi, uitandu-se in directii diferite, dupa oameni care au si ei la randul lor familii?!
Cum e mai bine?! sa rupi pisica n doua si sa-ti vezi de viata ta injumatatita, dar poate mai buna sau sa locuiesti in casa cu un strain doar de dragul copilului, care nu vrea sa te cunoasca si pe care nu vrei sa-l cunosti?!
Sotul meu, care are o relatie cu o femeie (sau cel putin avea inainte de nebunia asta cu Covid 19) mi-a comunicat ca el ramane in aceasta casa care ne adaposteste pe toti, numai si doar pentru copil. Adica eu nu contez, sunt o mobila mobila, care aduce bani in casa si care, in ultimul timp, datorita situatiei, a inceput sa-si exercite drepturile de mama. Ma deranjeaza situatia asta. Nu pentru ca si-o trage. Ci pentru ca, disparand orice urma de ce sentiment o fi nutrit el pentru mine, ma intreb daca copilul nostru simte aceasta seceta de sentimente dintre noi. Ma intreb daca simte, cum il va afecta?!
Poate instinctul lui sa citeasca aceasta penurie de emotii sau fiind copil il intereseaza, in egoismul lui, sa-i fie ambii parinti aproape?! Am discutat cu el si e foarte clar ca nu doreste ca tatal lui sa plece. Vrea sa ramana, pentru ca el l-a crescut. Eu as vrea sa plece, insa copilul a inceput sa planga doar cand i-am spus ca nu ma mai intereseaza tatal lui…
Si atunci cum e mai bine sa faci?! sa te fortezi sa te comporti natural in fata copilului si in prezenta tatalui (desi nu-ti face nicio placere sa-l mai vezi prin preajma), sperand ca copilul isi vede de copilaria lui?! sau sa-i spui copilului ca intre parinti nu mai exista nimic si ca ar trebui sa se obisnuiasca cu gandul unei despartiri?! Oare ce ar fi mai putin traumatizant?!
Va continua..
