Am avut un gand care m-a traversat, insa cu certitudine sunt multi care au gandit, au vorbit si au scris despre acest lucru, exact in termenii de mai jos…adica toata lumea zice ca batranetea aduce cu ea intelepciune.. cred ca e o prostie, mai ales ca unii dintre noi devenim hrana pentru Alzheimer, pentru Parkinson, dementa si alte picanterii din astea…
Batranetea poate aduce un soi de intelepciune, dar in nici caz una care sa ne faca sa descoperim elixirul tineretii sau leacul pentru cancer. Nu, nu este acea intelepciune … cred ca este vorba, de fapt, despre resemnare si, mai ales, despre acceptarea resemnării. Si despre, evident, demnitatea cu care acceptam resemnarea.
Ce mi se pare stupid este ca aceasta resemnare nu este una fireasca, naturala. Este o resemnare forțata, data de schimbarea coordonatelor fizice, pierderea mobilitatii, aparitia bolilor si a invizibilitatii pentru ceilalți, disparitia semnificatiei pentru cei apropiati… Ma uit la mama mea si imi dau seama ca schimb maxim 100 cuvinte pe zi cu ea.
Uneori ma supar pe ea pentru ca se misca prea incet, pentru ca mi se pare ca ma incurca, in loc sa ma ajute, ca nu intelege repede si exact ceea ce vreau sa-i spun. Dar imediat dupa asta, imi pare atat de rau ca m-am purtat ca o descreierata, fara sa gandesc ca are 77 de ani si ca, pur si simplu, este batrana.
Te iubesc, mama si te rog sa ma ierti pentru ca uneori uit ca esti batrana!
Poate eu inca nu am capatat inteligenta de a accepta resemnarea. Si a mea, si a celorlalti din jurul meu.