Dupa ultima carte pe care am citit-o scrisa de un autor roman, a venit randul unei alte carti, de data asta a unei scriitoare romane, pe numele ei Ioana Maria Stăncescu. Si numele ei este totul.. la propriu.
Cred ca e prima carte pe care o citesc si in care personajele nu au nume sau prenume. Ele sunt denumite dupa rolul pe care il au in viata, respectiv mama, tata, bunica, copilul, francezul si cam atat. De fapt, mai sunt doua initiale . F de la francez si M – pt fostul sot, probabil de la Maritata am fost…ceea ce nu e neaparat un defect. Din contra..
Se spune ca in fiecare carte, dar mai ales in prima , elementele autobiografice sunt covarsitoare. Nu stiu daca este cazul si la Ioana Maria Stanescu. Sper sa nu fie.. pentru ca este vorba despre o boala, despre un cancer, despre un san care nu mai e.. si despre o utopie in care el o iubeste cu la fel de multa pasiune dupa operatie ei. Dati-mi voie, doamna, sa nu va cred…Citez aproximativ din carte: ”sunt prea batrana ca sa ma bazez pe cuvinte!” Asta ar fi raspunsul meu pentru aceasta poveste..
Altfel cartea este minunata, desi fara urma de zambet..mi-ar fi placut, ici-colo, macar cateva replici care sa ma faca sa mi ridic colturile gurii.. Ca poate, totusi, viata nu este doar despre durere, iubire, suferinta, moarte…
Inciziile pe care le face in personajul principal (in spatele căruia o simt foarte clar pe autoare) sunt de o acuratețe , sfâșietoare uneori. Sunt lucruri pe care nici macar celei mai bune prietene (daca o ai..) nu le spui. Este o radiografie a sufletului femeii care incearca, dar foarte rar reuseste, sa joace cu talent si daruire, toate rolurile importante din viata ei: de mama, de sotie, de iubita..
Se pare ca o femeie doar stiindu-se iubita poate trece, fara ca demnitatea sa-i fie stirbita, la cratita sau la sters copiii la fund. Cica barbatii in viata trebuie sa aiba un scop, iar femeile trebuie sa aiba pe cineva. Am citat mai mult sau mai putin fidel.
Nu stiu ce scopuri au barbatii, stiu doar ca femeile sunt uneori atat de proaste, incat cred ca chiar au pe cineva si – ghiciti ce?! cineva-ul ala e doar unul pe care ele il împodobesc dupa propria imaginatie si apoi sunt dezamagite ca realitatea a fost alta. Si da-i si sufera, si sufera, pana cand isi dau seama ca acel cineva era un om de nimic si ca si-au irosit ani buni din viata, crezand cu tarie ca iubirea e totul. Neroade creaturi!..
Am luat-o un pic prin lături, dusa de firul propriilor ganduri…Ideea este ca mi-a placut foarte mult cartea si mai degraba o recomand barbatilor . Tocmai pentru ca exista acolo lucruri care ar putea fi usor invatate, evident doar de barbatii care si cauta un scop in viata.. 🙂
Recomand cartea Ioanei Mariei Stăncescu, e una care chiar isi merita orele nepierdute.
