Manuscrisul acestei carti a zăcut prin sertare vreo 11 ani. Apoi, cineva a ciocanit in geamul memoriei si mi-a spus: e timpul sa publici cartea…
Nu, nu a fost chiar asa. Am scris cartea, pentru ca asa trebuia sa se intample. Am fost provocata sa o public și am dat curs acestei aruncari de manusa, scriind despre lucruri nu tocmai comode, nu tocmai imaginate si, bineinteles, nu tocmai pe placul tuturor.
E un deziderat imposibil sa multumesti o lume intreaga, atat de diversa si atat de subiectiva. Ce bine ca eu nu mi-am propus asta!
Am scris despre viata, despre carti (prea multe carti), despre sex (prea putin), despre iubire, despre alegeri, despre lasitate, despre invidie, despre sentimente pe care, cu siguranta, le cunoasteti si pe care, din fericire sau din pacate, unii chiar le-ati experimentat.
De ce acest titlu?! Animozitate, conform dex, inseamna neintelegere intre doua persoane. In carte ea n-a inteles ce a vrut el, el a inteles ce a vrut ea si ce a urmat a fost o neintelegere „buna” , care a dus la limpezirea sufletelor, nu fara suferinta, e adevarat.
Mi s-a parut potrivit sa folosesc acest oximoron, care recunosc ca nu-mi apartine (un prieten foarte bun mi-a sugerat acest titlu), dar care mi-a placut si pe care l-am adoptat.
Am scris așa cum am simțit și dacă voi stârni indignare sau aplauze, înseamnă că mi-am atins scopul: am ajuns la voi. Înseamnă că, indiferent ce fragment din carte v-a fost pe plac, am descoperit undeva, în sufletul inimii voastre, o coardă sensibilă. Drept pentru care mă declar aprioric mulțumită și, la rândul meu, vă mulțumesc!
Fragment din carte:
David
Asta a fost ieri, azi mi-am promis că intru pe site-ul ăla cu denumirea ca o capcană de prins proști: ”Sex fără obligații”, să văd despre ce este vorba.
Tastez numele și iată că apare, în toată splendoarea, o inimă străpunsă de o săgeată. Măi băieți! Mai neinspirați de atât, puteți fi?! Trec cu delicatețe peste acest nesemnificativ impediment și hopa sunt întrebat dacă am cont sau vreau să-mi fac unul. Îmi fac imediat unul, să trăiți.
Completez cu nişte date false, desigur, toate rubricile obligatorii și sunt gata să postez și un fel de scurtă descriere despre subsemnatul, cu ce vreau, ce-mi place, ce regrete am. Glumesc, dar tot a trebuit să scriu câteva cuvinte despre mine.
În primul rând, trebuie să-mi aleg numele de scenă. Robert e tot ce mi-a trecut prin minte și așa rămâne. Dacă mă întreabă vreo domniță, o să zic că sunt profesor la Politehnică. Mi-e greu să cred că sunt multe absolvente de la Politehnică care-şi rup falangele pe aici. Dar mai știi de unde sare vreo tecemistă? Trag cu ochiul la ce au scris ceilalți potențiali ”vrăjmași” și mă cam scarpin în barbă.
”sânt un bărbat serios discret și cu bunul simț doresc sa intalnesc persoane frumoase deschise in gandire pun accent pe calitate nu cantitate open maind la orice fantezie vine din partea voastra”
”1,75 saten ochi caprui 80 kg”
”sunt un barbat sincer la locul lui și de gasca”
”un tip glumeț, care merită să-l cunosti, puțin mai drăguț ca dracu.”
”sunt foarte muncitor si sufletist”
”in cautare de noi dimensiuni, ale tale si ale mele. Vrei sa le cautam impreuna?”
”discret”
”relatie serioasa imi doresc sa gasesc aici”
”inteligent si amuzant”
”sunt un tip care stiu sa ma comport in orice situatie data”
”barbat serios, open minded, civilizat, educat, romantic, activ”
”am loc de joaca”
”ofer si cer seriozitate”
”vreau sa cunosc noi prietenii aici pe site-uri”
”placeri perverse”
”viata e prea scurta ca sa fie traita si prost”
”carpe diem. Imi place in lumea reala, sa nu pierdem timpul pe aici discutand. Ce zici, ne vedem?”
”in cautarea unei scantei”
”am un job stabil am locuinta si caut relatie cu cineva din apropiere”
”sunt un tip despartit asumat ca sunt aici deschis la orice dotat, discret si cu experienta caut prietenie daca se poate de lunga durata. Daca vrei sa comunicam trebuie sa ne dam inimioara”
Mă amuză, mă intrigă, dar mă și îngrijorează un pic soarta limbii române, măcelărită, fără jenă, de unii dintre acești pretendenți la fericire. Ileana Vulpescu a scris ”Candidați la fericire”, dar este aproape un sacrilegiu să o citez în contextul ăsta luxurios.
Dar vorba aia: Cui? Ce-i pasă? Eu să-mi văd interesul. O să scriu așa: ”bărbat foarte căsătorit, nu caut nimic anume, dar aș vrea să găsesc totul.” Zic că mai discret de atât nu pot fi și nici mai evaziv. Așa că fiecare va fi liberă să înțeleagă ce vrea.
Bună minge aruncată la fileu. Dar eu ce vreau? Adică, cu adevărat, ce caut pe aici?
Cred că pot să-mi fac singur o sumară introspecție astfel încât la final să găsesc sensul vieții. Da’ ce haios sunt!
Adevărul. Un adevăr, mai multe adevăruri, un mare singur adevăr adevărat. Unde e adevărul? Și ce însemnătate are, la nivel personal, a armoniza ceea ce gândești cu ceea ce spui și cu ceea ce faci?!
Adevărul este că sunt însurat de atâta amar de vreme cu Micaela, încât aproape nici nu o mai văd. Parcă se confundă cu mobilierul de bucătărie, parcă face parte din covorul întins în living sau din șifonierul parcat în dormitor.
Mă plictisește atât de tare lipsa ei cronică de creativitate, mă enervează interesul exacerbat pentru țoale și alți pantofi și mă stresează cu toate problemele domestice curente (ce mâncăm azi, te duci și tu la cumpărături, mă ajuți să dau cu aspiratorul – prostii de-astea) pe care încearcă să le rezolve, implicându-mă (din nefericire) și pe mine.
Trupește aș zice că este acceptabilă, cu țâțele care nu au cedat tentației gravitaționale încă, dar pe fața ei de cal, cu dinți care stau să muște, au apărut niște riduri care încep să se întindă ca pânzele unui păianjen flămând în jurul ochilor, iar cele din jurul gurii, ca nişte acolade, o cam veștejesc binișor. Așa că atracția a atins cote minime, dacă nu cumva a dispărut cu desăvârșire.
Dar cel mai tare mă doare că ignoră cărțile, nu neapărat pe cele pe care i le recomand eu, ci pe toate. Am fost la un târg de carte deunăzi și m-am întors cu o pungă mare cu cărți. Deși era grea ca o desagă cu mere, eu pluteam de fericire. Și deodată, mă trezesc cu un topor înfipt direct în creier, când am auzit-o spunându-mi: ar fi bine să nu mai cheltui banii pe prostii, că avem alte priorități.
Îmi venea să o strâng de gât, să o dau cu capul de toți pereții, s-o târnuiesc prin toată casa (ca un adevărat intelectual ce sunt) mai ales că, îmi arătase cu o zi înainte, pantofii superbi pe care tocmai și i-a cumpărat.
În acel moment am simțit că, mica ruptură sesizată de câtva timp, s-a transformat în marea schismă, pe care s-ar putea să nu o lipim nici cu o tonă de superglue.
A, și mai e ceva: nu prea des, dar din când în când, vrea să facem sex, dar e prea ”largă” pentru mine. Nu știu dacă a fost tot timpul așa, aproape că nu-mi aduc aminte, dar eu nu prea mai simt nimic, așa că de ce m-aș mai obosi?!
Stau bine cu egoismul, știu. Ce mai știu este că replica aia cu cărțile m-a făcut să înțeleg că mă aflu deja pe panta ”jerpelirii sentimentelor” sau chiar a ”deteriorării iremediabile”.
Am citit undeva că un trup nou este o pavăză împotriva decrepitudinii. Oare aşa sunt? Decrepit? Eu nu mă simt așa, dar poate pentru a fi din nou bărbat, adică dorit, admirat şi, poate cine ştie, iubit, ar trebui să caut, să aflu. Vreau pasiune, vreau să mă simt viu, vreau să trăiesc. Nu mă simt vinovat că-mi doresc asta, pentru că mi se pare că viaţa nedreaptă a concurat spre a-mi omorî iubirea pentru Mica, şi tot ea, „generoasa” viaţă, îmi este datoare să-mi dea pe cineva care să mă facă să mă simt…pe mine. Să devin EU-ul după care tânjesc.
Știu că dorinţa din celălalt te umple cu energie şi astfel se îndepărtează un timp sentinţa la moarte pe care o purtăm în buzunar, cum bine zice un deştept contemporan, Gabriel Liiceanu pe numele lui.
Poate de-aia am fost curios să văd ce e cu site-ul ăla. Poate undeva e cineva care mă așteaptă, gata să mă primească în ea, dar mai ales în mintea ei, pe care mi-o doresc strălucitoare ca un diamant proaspăt șlefuit. Ce iluzie ademenitoare!”
Oare ati avut vreo tresarire de curiozitate?!
Daca da, puteti cumpara cartea de aici: https://www.emag.ro/cu-miere-azaria-comanescu-animozitati/pd/DDF2H6YBM/
