Am mai scris vreo cateva articole despre si cu Ateneu – ba ca nu are acces pentru persoanele cu handicap, ba ca un dobitoc horcaitor mananca o jumatate de hectar de usturoi si apoi vine sa ia o ”gura” de cultura, chestii de-astea haioase.
Astazi voi scrie despre teapa pe care Ateneul, cu buna stiinta si fara nicio tagada, o trage publicului provincial, dornic de cultura. Intamplator este vorba de mine. Sunt abonata la newsletter-ul Filarmonii Romane si intr-o proasta zi, dupa ce am luat o cazatura zdravana, mi-am bulit un pic cam rau genunchiul si am cam ramas intepenita de spate, am primit vestea ca este un concert de violoncel, completat in mod satisfacator cu simfonia a V a.
Sa nu mi vina sa cred ochilor, cand am intrat pe link, ca mai erau vreo cateva locuri. M-am repezit ca uliu la gaina, fara sa tin cont de genunchiul ranit si de spatele traumatizat, am rezervat, am platit si am visat fericita la momentul delectarii muzicale.
Nu a trebuie sa astept prea mult. A doua zi m-am urcat pe cai si da-i bice catre Bucuresti. Am ajuns chiar cu 15 minute inainte de spectacol, ceea ce mi-a oferit minunatul prilejul de a sta la o coada imensa la toaleta.:(
Dupa binemeritata usurare, am urcat cu chiu cu vai cele cam 4 randuri de scari pana la sala mare si acolo a inceput ”distractia”. Mi-am cautat din ochi loja, am identificat-o si am mers increzatoare inainte cu gandul ca toate astrele mi-au fost favorabile. Asta pana cand am ajuns la loja ocupata, cum altfel, de o haita de babe. Vreo patru la numar. Ajung in dreptul lojei, iar una dintre ele, cu o lucire rautacioasa in ochi si o geanta asezata ostentativ pe un scaun liber, ma apostrofeaza cu gratie: dar ce loc aveti?!
Ma uit pe bilet si raspund: locul 6. Am vazut licarul dracesc din ochii ei, dar am inteles ce e cu el, de-abia cand, mutandu-si un pic scaunul, cu o satisfactie scarbos de vizibila, imi spune tragand de strapontina: acesta este locul 6. Nu mai spun ca era clar ca baba nu ma voia acolo, ca-i luam din aerul respirabil. Eu ei si ea mie.
Pentru cei care nu cunosc definitia cuvantului – scaun rabatabil fără spătar, fixat de un perete sau de alt scaun alăturat, folosit într-o sală de spectacole, pe culoarul unui tren, în trăsură, în autobuz etc.
Nu trebuie sa va spun ca o persoana care are o problema la genunchi si la spate (din pacate pentru mine simultan) nu ar fi putut in niciun caz sa stea pe acea scandura, fie ea imbracata intr-o catifea indoielnica. In conditiile in care scandura pentru acest spectacol a costat 114 lei.
Bineinteles ca mi-am cautat alt loc si chiar am gasit, insa concluzia este urmatoarea, daca nu cumva am mai tras-o vreodata: locul 6 nu exista. Este o scandura (strapontina pe numele ei) pe care cei de la Ateneu o vand ca loc de categoria a 3-a, fara sa faca precizarea ca acel loc este strapontina.
Nu mi se pare corect sa nu spui lucrul asta. Probabil mai exista oameni ca mine care fac 4 ore dus-intors pentru a ajunge la un astfel de spectacol. Daca stiam ca este strapontina, ori nu mai veneam, ori imi luam un scaunel sau poate un sezlong, care cu siguranta ar fi fost mult mai comod decat nenorocita aia de stinghie.
Tineti minte, voi cei doritori de cultura, care vreti sa plecati cu oasele intregi: locul 6, in orice loja de la Ateneu, este o scandura, fara spatar, rabatabila si se pare ca trezeste in babele care motaie pe acolo tot felul de sentimente aproape compatimitoare, daca nu ar fi aproape batjocoritoare.
Am cautat o imagine cu aceasta strapontina, dar tot ce am gasit parea foarte luxos fata de ceea ce este locul 6 la Ateneu. Asa ca am pus doar un scaun.
