”Declaratie de iubire” a lui Gabriel Liiceanu nu este, cum ar crede orice neavenit, un roman de banala si vrem(ui)elnica dragoste. Din contra, as putea spune. Dar nu pot sa spun, pentru ca chiar este vorba despre o iubire.
O iubire mare cat o admiratie neostoita, dar nu oarba, cum se poate intampla, ci una rationala (Ce mai oximoron! ar spune unii) si plina de vigilenta. O dragoste declarata in gura mare pentru marilor minti care au avut (ne)norocul sa se nasca in acest neam.
Una din ele este a lui Alexandru Dragomir. Dar cine este Alexandru Dragomir?! Va las pe voi sa descoperiti. Pana atunci insa, voi (tran)scrie o povestire care apare intr-un caiet, numit ”Vraiste”. Povestirea poarta un nume absolut dubios- Dictatul din somnul-trezie de dupa pranz.. N am inteles nimic din titlul asta, insa povestea mi-a placut maxim..
”Trei oameni stau de vorba pe lumea cealalta. Unul spune: Eu n am facut mare lucru in viata asta, dar am facut o seama de fapte bune. Al doilea: Eu n-am facut fapte bune, dar am facut bine lucrurile la care ma pricepeam. Al treilea: Eu am facut si fapte bune si lucruri la care ma pricepeam. Dumnezeu ii aude si le spune:
– Ce cautati voi aici? Aici nu se judeca ce ati facut. Aici isi au locul cei care si-au trait viata pe care le-am dat-o si care trebuia traita si pretuita doar ca un dar. Nu v-am cerut sa dregeti lumea facuta de mine nici prin fapte bune, nici prin faptuiri. ”
Cine are ceva de inteles, sa inteleaga. Cine nu, e bine si asa!
