Winnetou-ultima misiune

Nu puteau să îl ajute nici Old Shatterhand, nici Old Surehand acum. De fapt, nici nu le-ar fi cerut ajutorul. De fapt, ei nici nu i-ar fi oferit ajutorul în aceste clipe dramatice. Era misiunea lui de onoare, poate ultima din viața sa.

Winnetou, căpetenia indienilor apași plecase solitar în căutarea ucigașului tatălui său, Inciu – Ciuna. Banditul Rattler, un individ de cea mai joasă speță, socotit un gunoi și în branșa celor de teapa sa, îl împușcase pe bătrânul indian pentru câțiva nugeți de aur.

Winnetou plecase în căutarea lui Rattler nu din răzbunare, ci pentru a recupera „medicamentele” tatălui său, care, în credința indiană, i-ar fi asigurat călătoria lină către Marele Spirit.

Au urmat zile de căutări și de meditație pentru Winnetou. Îi venea greu să înțeleagă cum specia umană se degradează atât de mult, cum oamenii pot să ia viața semenilor lor orbiți de strălucirea câtorva grăunțe de aur.

Winnetou îi luase urma lui Rattler și i se arăta acestuia, de departe, din când în când, pe calul său legendar, Vânt Sălbatic. Rattler trăia un coșmar, încerca să fugă, fusese părăsit de acoliții săi, care înțeleseseră că ucigașul era condamnat la moarte.

După trei zile în care stătuse ascuns în pădurile din Munții Stâncoși, Rattler se simțea mai în siguranță și se îndrepta spre ascunzătoarea unde își ascunsese prăzile de-a lungul timpului . Avea de gând să ia tot și să fugă în Mexic, ca orice bandit ce se respectă.

Drumul către ascunzătoare era pieptiș, iar Rattler avea puterile secătuite de spaimă și de alcoolul pe care îl îngurgitase din plin pentru a prinde curaj. Își lăsă calul la baza urcușului și acum aproape că se târa către grota unde ascunsese. Se uita din când în când în urmă, dar prinse curaj, nu se vedea nimic. Bucăți de piatră se desprindeau de sub cizmele lui soioase, scorojite de vreme. Ajunse la grotă și privi, eliberat, înapoi. Apoi se îndeptă către intrarea în peșteră și …Ochii dilatați de groază spuneau totul. Destinul Winnetou se apropiase cu pași maiestuoși, neauziți. Era acolo, îl aștepta, implacabil.

Rattler scoase pistolul și-l descărcă, spasmodic, către Winnetou. Gloanțele zburară haotic, departe de țintă. Rattler se întoarse și încercă să fugă, dar picioarele îi erau moi, paralizate. Se târî ce se târî cu tâmplele zvâcninde de spaimă până când inima inundată de venin și groază, explodă.

„Cel mai bun alb ticălos este un alb mort”. Așa ar fi conchis cineva mai cinic decât căpetenia indienilor apași. Winnetou nu îi luă scalpul. Nu își murdări mâinile. Doar recuperă „medicamentele” tatălui său și își ridică privirea recunoscătoare către cer.