Sunt prieten cu vântul, m-am convins,
El îmi alină tandru, fără comentarii, cutele.
El îmi mângâie, fără să râdă cinic, ridurile
El îmi așază părul rar într-un fel cumsecade.
Vântul e aprig însă, are snagă, bate tare,
Îmi zboară și bruma de glagore ce-o mai am,
Îmi duce prea departe cuvintele bune,
Și asta era cea mai de preț bogăție rămasă.
Cred că m-am înșelat, vântu-i nestatornic,
Nu poate fi prieten cu nimeni, nu-i deloc fidel.
Dacă-mi duce acum vorba, cum pot avea încredere
Că nu mă va duce azi departe, prea departe de ea?
Gata, m-am hotărât, nu mai cred în prietenia asta.
Mă voi preface doar că sunt prieten cu el până când,
Până când, cu o batere grea, mișelească,
În deplină cârdășie cu surâsul ei mordace,
Va încerca să-mi stingă strălucirea din priviri.
